Nu era și nu va fi nici singurul țigan pe care-l avem în grijă. Particularitatea la ei este că, începând cu vârsta de 15 ani, familiile lor încep să-i caute. Este vârsta la care ei pot fi de folos. Băieții pot munci sau pot fura, depinde de zona în care familia activează. Fetele pot fi date spre măritiș sau direct la produs. Mirajul familiei există. Familia își regăsește cuvintele uitate în negura timpului. “Te iubim”, “avem nevoie de tine”, “ne pare rău”, “ai nevoie de noi” și clasicul “n-am avut ce face” își găsesc locul ușor din timpanele adolescentului crescut de noi până în inima lui. Ne e teamă de momentul acesta.
Avea șaisprezece ani când acest moment a venit pentru el. L-au chemat la ei și el a vrut să meargă. Îngrijorați, cei din Fundaţie au mers cu el. Directorul și doi îndrumători. L-au privit cum a intrat în casa părintească și cum mama care-l abandonase îl strângea în brațe și se minuna cât era de mare. Au văzut cum se strâng și alte neamuri în jurul lui și apoi cum tatăl îl plimbă mândru pe uliță să-l arate și vecinilor, mândru nevoie mare. La sfârșit, tatăl i-a spus: “rămâi în familie, băiete, și o să-ți arăt ce înseamnă viața”. Băiatul meu le-a spus arătând spre oamenii din Fundaţie ce așteptau grijulii în stradă: “familia mea sunt ei”. S-a întors pe călcâie și n-a mai privit înapoi.
El s-a întors la noi, la școală, la oamenii care-l crescuseră. Eu sunt tare mândru și totuși temător pentru următoarea încercare.