Cand au venit la noi la fundație ea avea 7 ani și frățiorul ei doar 4. Ne-a luat luni bune s-o convingem că noi avem grijă acum de el și datoria ei este sa fie copil. Fetița cu ten măsliniu făcea doar ce făcuse și acasă: se preocupa ca Nicușor să se spele, să mănânce și să fie bine. Așa cum făcuse toată viața lor de până atunci.
După o vreme mama lor a catadicsit să îi viziteze. Poate că am folosit greșit cuvântul "mama", mai potrivit e "femeia care i-a născut". Așezată pe canapea, cu fustele colorate își privea superior odraslele. Când educatorii au invitat-o la masă, micuța Ana aproape că i-a căzut în genunchi: "te rog mamă, rămâi la masă".
Răspunsul ei a fost unul sec "vezi, d'aia nu vreau io să vin că știu că faci așa. Plec să mă văd cu o femeie să-mi dea niște bani și vă scot la cofetărie". Când a plecat Ana a plâns mult. Mama mea, care a asistat la toată scena mi-a povestit că era prima dată când înțelegea expresia "plânge de îi sare cămașa de pe ea". Așa bocea Ana.
Stimabila doamnă nu s-a mai întors. Și-a găsit un concubin cu care s-a mutat în Germania. Câțiva ani a ținut legătura cu Ana și îi spunea că strânge bani de avion pentru ea și Nicușor să poată să vină la ea. La un moment dat un educator i-a arătat Anei cât costă un bilet doar doar să nu îi mai dea crezare.
După o vreme, doamna și concubinul s-au mutat înapoi în România și au luat copiii la ei. Din păcate mama biologică nu era decăzută din drepturi pentru că așa e legea în România, așa că nu ne-am putut împotrivi.
O vară mai târziu copiii s-au întors la noi. Nicușor era violent și Ana ne-a întrebat ce trebuie să facă ca doamna mamă să nu îi mai ia NICIODATĂ.