O numeam “simplă femeie”. Când a venit la noi la orfelinat avea trei ani. O țigăncușă tare frumoasă. Și tare rea. Când o altă fetiță de vârsta ei (mai aveam trei pe atunci) era vizitată de cineva din familie, ea spunea necontenit de persoana respectivă că e urâtă și proastă.
Mama vorbea mereu cu ea, așa cum face cu toți:
“- Ce vrei să te faci când vei fi mare?
- O simplă femeie
- Ce face asta?
- Își crește copiii.
- Ca mama ta?
- N-am cunoscut-o.”
O numeam “simplă femeie”. Fusese abandonată în maternitate și botezată de cei de acolo cu un nume pe care, așa cum v-am obișnuit aici, nu am să vi-l divulg.
O numeam “simplă femeie” și la un moment dat o familie a venit s-o adopte și pe ea. Deși extrem de frumoasă, nu eram obișnuiți ca familiile de români să vrea copii de rromi așa că mama s-a pus pe investigații. Se pare că semăna extrem de bine cu bunica moartă a domnului care într-un final i-a devenit tată.
O numeam “simplă femeie”. Era frumoasă și rea. După ce a fost adoptată a devenit brusc frumoasă și bună.