Dacă te-ai întrebat măcar o dată ce poți face pentru a avea parte de mai multă fericire, recunoștință și despre cum poți atrage mai mult bine în viața ta, oferă-ți 5 minute și citește acest interviu. Vei afla cum reacționează creierul tău atunci cand alegi să fii bun și câte schimbări se produc la nivel psihic și chimic. Vei afla cum atitudinea negativă la adresa celor din jur, vina, lipsa implicării și critica îți vor ridica nivelul de cortizol din creier și vei simți stres instantaneu. Dar vei afla și cum un simplu gest pozitiv îți va face serotonina să iți aducă o stare minunată de fericire. Află cum binele îți va aduce mai mult bine în viața ta și cum omul, ca specie, este intrinsec programat să îşi ajute semenii.

Se spune ca dar din dar se face rai.
Ce înseamnă, însă, a face bine? Ce simţim atunci când facem bine, atunci când ne punem în slujba celor din jurul nostru, care au nevoie de noi? Există binele necondiţionat, sunt oamenii capabili să fie generoşi, să fie buni, să se implice în acte caritabile fără să aştepte absolut nimic în schimbul faptelor lor?

Ne-am întrebat aceste lucruri şi, pentru că ne-am dorit răspunsuri din partea unui specialist, am stat de vorbă cu Beatrice Stoica şi ţinem neapărat să împărtăşim cu voi ce am aflat.

Beatrice Stoica este psiholog clinician în cadrul Asociaţiei “My Way” din Braşov, asociaţie care oferă servicii de terapie copiilor cu nevoi speciale, inclusiv copiilor cu autism. Ne-a mărturisit că a primit cu bucurie invitaţia noastră, pentru că a face bine este un subiect despre care îi face plăcere să vorbească, fiind un principiu de bază şi al asociaţiei în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea în prezent.

Beatrice, adesea ne confruntăm, în cadrul Fundaţiei Metropolis, cu o atitudine reticenta din partea oamenilor care află de una dintre cauzele noastre, “Spitale Publice din Bani Privaţi”; mulţi oameni consideră că spitalele din ţara ar trebui renovate şi îngrijite de către statul român, ceea ce este adevărat, însă, din cauza faptului că oamenii nu mai au încredere şi sunt frustraţi de acţiunile statului român, decid că nici ei, personal, nu mai vor să se implice. Principiul este acela că, dacă statul nu se implică, atunci nu mă implic nici eu, din banii mei. De ce se întâmplă asta?

Beatrice Stoica: Sigur, este normal că statul să se implice şi să câştige încrederea oamenilor, să arate grijă şi preocupare faţă de bunăstarea lor şi sigur că este frustrant atunci când, vedem destul de des, lucrul acesta nu se întâmplă.
Pe de cealaltă parte, a atribui vina sau responsabilitatea exclusiv statului român (sau oricărei alte părţi) înseamnă atribuirea responsabilităţii în extern, prin urmare, îndepărtarea acesteia de sine.
Îndrept degetul spre altcineva care ar trebui, ar putea, ar face bine să se implice, tocmai pentru a nu privi cu adevărat la mine şi la ce anume pot face eu pentru a schimba lucrurile, cum anume pot contribui eu, în acest moment, în această realitate, pentru că acea cauză (oricare ar fi ea) să îşi atingă scopul.
În plus, nu este vorba doar despre asumarea resonsabilitatii şi despre a fi conştient de ceea ce poate fiecare în parte să facă, ci este important, de asemenea, ca oamenii să rezoneze cu o anumită cauză, să se identifice cu ea, să existe un punct comun de legătură între om şi cauza.
Este important elementul de familiaritate, cu cât cauza este mai familiară, cu atât oamenii sunt mai înclinaţi şi mai motivaţi să manifeste un comportament prosocial, să ajute, să doneze; extrapolând, acesta este şi unul dintre motivele care ne determina să facem bine – sensul pe care îl găsim în această acţiune, avem nevoie să găsim un sens într-o cauză pentru a ne implica, iar în egală măsură, o cauză în care credem cu adevărat şi pe care o susţinem activ poate da sens vieţii noastre.

Înainte de a alege cauza către care ne îndreptăm şi pe care vrem să o susţinem, ce ne determina, totuşi, să vrem să facem bine?

Beatrice Stoica: Putem porni de la anumite nevoi pe care oamenii le au şi pentru care pot găsi împlinire în acte caritabile de orice fel; astfel de nevoi se pot traduce prin nevoia socială sau aceea de validare din partea celor din jur, la fel ca şi prin cea de integrare sau de apartenenţa la un grup care împărtăşeşte valori comune; afilierea la un astfel de grup, care luptă pentru o cauză comună şi care, astfel, devine unit prin simplul scop urmărit de către toţi participanţii, poate genera sentimentul de împlinire pentru unii. Putem vorbi, de asemenea, şi despre o formă de căutare activă a sinelui, de autocunoaştere sau chiar de creştere a stimei de sine, prin implicarea în acţiuni care fac bine altora şi care, implicit, îmi fac bine mie, celui care manifesta acţiunea.

Ceea ce ne spui tu ne face să înţelegem că nu prea există ideea de bine necondiţionat, de pe urma căruia să nu aşteptăm nimic în schimb? De fiecare dată când facem bine, prin diverse forme, o facem pentru a îndeplini una dintre aceste nevoi sau există şi posibilitatea să nu existe nicio nevoie şi chiar să nu aşteptăm şi nici să nu primim niciun fel de recompensă pentru faptele noastre?

Beatrice Stoica: Comportamentul prosocial (a-l ajuta pe celălalt) este în sine recompensator, chiar dacă o facem dintr-o căutare conştientă sau nu (deci chiar dacă ne dorim o recompensă sau nu, lucrul acesta se întâmplă la nivelul creierului). Atunci când îi ajutăm pe ceilalţi, în orice manieră, în creier se eliberează oxitocina, hormonul iubirii sau, cum mai este denumit, “cuddle hormone”, acest hormone având rolul de a regla activitatea amigdalei, adică va contribui la reducerea nivelului de cortizol (deci reduce stresul), lucru care se poate traduce prin acea stare de bine pe care o simţim atunci când vedem că ne facem utili şi reuşim să ajutăm pe alţii.
Ne simţim mai fericiţi, iar starea aceasta, în sine, este o recompensă, motiv pentru care cei care experimentează aceste sentimente vor dori să continue să facă acest lucru, tocmai pentru că aşteaptă, în mod incosntient, acelaşi tip de “recompensă” imaterială, acest sentiment reconfortant, generat de eliberarea oxitocinei. Prin urmare, aceste procese care au loc din perspectiva neurochimica reprezintă o recompensă în sine, indiferent dacă o căutam sau nu, dacă o vrem sau nu.
Atunci când exersezi recunoştinţă, nivelul de serotonină din creier creşte, iar asta te determină şi te încurajează să continui demersul; atunci când exersezi binele, atragi după tine alte lucruri bune, tocmai pentru că starea interioară pe care o ai, starea de bine interior care ţi se întoarce te ajută să te vindeci, chiar prin acest exerciţiu al binelui.

De ce avem nevoie pentru a fi buni, pentru a ne implica în acte prosociale? Este empatia suficientă?
Beatrice Stoica: Empatia nu este suficientă pentru a ajunge să acţionezi. De altfel, există o diferenţă între empatie, compasiune şi altruism, deşi ar părea să fie vorba despre acelaşi lucru. Empatia se manifestă printr-o manieră profundă de a înţelege ce simte, ce gândeşte celălalt, de a-i înţelege sentimentele, comportamentul, însă empatiei îi lipseşte elementul motivaţional sau intenţional, pe care îl are compasiunea.
“A compătimi” provine din latinescul “compati”, care înseamnă a suferi alături de cineva; compasiunea implica elementul motivaţional despre care spuneam, ceea ce înseamnă că nu doar înţelegi suferinţa cuiva, ci eşti determinat să planifici şi să acţionezi pentru a alina suferinţa celui pe care îl vezi în cumpănă.
Interesant este ca o componentă comună pe care şi empatia, dar şi compasiunea o au este discriminarea sinelui de ceilalţi, adică capacitatea de a te diferenţa de suferinţă ceiluilalt, chiar dacă o înţelegi şi suferi alături de el, de a te autoregla, astfel încât suferinţa lui să nu te blocheze şi pe tine şi să poţi acţiona ulterior.
Cât priveşte altruismul, acesta se bazează mult pe compasiune, iar el se întâmplă atunci când ai planificat şi ai acţionat concret în beneficiul altcuiva. Altruismul este o formă mai intalta de compasiune, iar dacă aceasta din urmă vine ca urmare a suferinţei semenilor, altruismul poate apărea şi din sentimente de fericire, nu doar de tristeţe sau suferinţă.

De unde vine altruismul totuşi, având în vedere că el poate lua naştere şi ca urmare a unor sentimente de fericire, nu doar de suferinţă?
Beatrice Stoica: Ce consider că este cel mai important când vine vorba despre altruism ar fi faptul că omul, ca specie, este intrinsec programat să îşi ajute semenii, nu să trăiască singur şi doar pentru el. Pe parcursul evoluţiei noastre, actul prosocial a avut rol de supravieţuire şi de protecţie, tocmai pentru că, dacă îl ajut pe celălalt, asta înseamnă că mă va ajuta şi el pe mine, ceea ce îmi va permite să supravieţuiesc şi să perpetuez specia. Prin urmare, aş spune că ajutorarea semenilor este înrădăcinată, însă, bineînţeles, astăzi diferă felul în care fiecare dintre noi se raportează la ea.
Pentru a fi altruist, ai nevoie de resurse interioare, iar pentru a fi capabil să faci fapte bune, este nevoie de exerciţiu. Resursele noastre emoţionale au rădăcini mult mai adânci decât ne dăm seama, ele sunt determinate, de pildă, de felul în care s-au comportat cu noi în copilărie persoanele noastre de inrgijire cele mai apropriate; dacă ei au fost atenţi la nevoile noastre, dacă ni s-a răspuns, atunci şi noi vom avea mai multe resurse din perspectiva empatiei, a compasiunii şi chiar a altruismului, ne va fi mai uşor să ne angrenam în acte prosociale.
În plus, studiile asociază chiar trăsăturile de personalitate cu tendinţa noastră de a veni în sprijinul altora, cu nivelul la care sunem dispuşi să ne implicăm în mod necondiţionat în a ajuta. De exemplu, dacă ne gândim la modelul “Big Five”, adică al celor cinci factori principali de personalitate (un model consacrat, de altfel), atunci studiile asociază empatia, compasiunea cu niveluri înalte de agreabilitate, de conştiinciozitate şi de deschidere spre experienţă. Practic, cu cât suntem mai deschişi spre experienţe, cu atât vom avea înclinaţii mai puternice de a manifesta comportamente prosociale, iar conştiinciozitatea, de exemplu, are o componentă motivaţionala şi de determinare semnificativă, lucruri despre care spuneam că sunt esenţiale când vine vorba despre compasiune şi altruism.

În loc de încheiere, Beatrice ne transmite o scurtă poveste cu tâlc, dar care se bazează pe studii reale, şi care concluzionează destul de bine cele discutate împreună şi redate mai sus: există cercetări care arată că, atunci când nou-născuţii aud alţi bebeluşi plângând, încep şi ei, imediat, să plângă; s-a verificat şi dacă atunci când îşi aud propriul plâns înregistrat au aceeaşi reacţie, însă se pare că nu. Prin urmare, încă din primele zile de viaţă, bebeluşii simt suferinţa altor suflete şi sunt capabili să exprime aceeaşi tristeţe.

Subiectul poate fi aprofundat într-o carte foarte interesantă, se numeşte “The Neuroscience of Empathy, Compassion and Self-Compassion”, scrisă de autorii Larry Charles Stevens şi Chad Woodruff.

Resursa empatiei este înnăscută, însă crucial este ce se întâmplă cu oamenii pe parcursul vieţii şi cum este această resursă utilizată şi modelată, în special pe parcursul copilăriei. Avem nevoie de exerciţiu pentru a cultiva empatia şi pentru a o duce la maturitate;

Ultimul gând pe acest subiect este faptul că, pentru a putea face bine celor din jurul tău, e nevoie ca mai întâi să fii tu însuţi conştient de tine, din toate punctele de vedere.